........ 
Fictiune Reale is a Facebook group founded in 2012 focused on creative writing. Every few days is suggested a new topic. The challenge is to write a micro text (500 characters) on that topic. I'm also posting here my micro texts, just in case I loose my Facebook account again.
Îmi cumperi păpușa aia cu părul galben, te rog frumos? Dar ai una fix la fel, acasă. Îmi cumperi păpușa aia cu părul galben, te rog frumos? Lacrimi se preling ușor din ochii de un albastru perfect. Bine, ți-o cumpăr. Mâinile se întind cuminți și cuprind păpușa în dezmierdare. Zâmbet se deschide larg, senin, iar ochii râd unei poze uitate în fundul unui sertar. Ridurile dispar, apăsarea vremii se topește în fericire neîntinată. Degetele bătrânei mângâie chipul păpușii și ochii îi râd în bucurie. (499)
Ci în aieste vremuri de adâncă tulburare, când molima și războaiele bântuie ținutul, eu, Grigore Ureche, hronicar al țării Moldovei, simț o adâncă povară asupra sufletului meu să las hronică celor ce va să vie după mine ca să se știe cum am viețuit și ne-am petrecut. Nu pentru slavă, nici pentru bogăție, ci pentru a păstra o fărâmă de înțelepciune pentru cei ce va să vie. Căci ce iaste omu alta decât o fărâmă de lumină în întunericul vremii? Iaca, de aceea mă istovesc să săvârșesc aiasta lucrare. (500)
În abis de negru și nimic, el scrie. Și nimicul curge în forma scriiturii lui. Se nasc pământuri. Ființe apar, se luptă și mor, așa cum este scris. Dragoste și ură, suferință și moarte, toate curg precum povestea. O imperfecțiune a foii. O pată de cerneală. El o lasă să fie. Cerneala curge, și pata crește și totul se mișcă mai haotic. Fantastică frumusețe este în haos. Spoiala străvezie și chinuită a scriiturii se dizolvă în splendoarea sălbatică și nebună a negrului. Abis de negru și nimic este tot. (506)
Gort: foame. Gort: cărbune, peșteră, perete, semne. Gort: căldură, lumină și fulgere. Lan: ochi care judecă, urlet care pedepsește. Lan: vânătoare, forță, supraviețuire, mâncare, pericol. Gort: frică, neputință, semne, cărbune, perete. Lan: pumn care lovește. Gort: durere, foame, frică. Lan: furie și urlet, pedeapsă. Gort: noapte, frică, semne, cărbune, umbră. Gort: căldură, scântei. Gort: foame, gol, foc. Gort: foame care arde. Gort: semne care sting foame. Semne care rămân. Semne care vorbesc. (500)
Am văzut catarge, e vremea să plecăm, Leilani. Au venit după noi, iarăși. Să nu te sperii, iubito. Vom pluti spre o altă piatră arsă de soare, doar tu și cu mine. Să mergem, Lowanna, iubito. O să fie așa de frumos să plutesc cu tine din nou. O să îmi faci iarăși curcubeu din valuri, eu voi fi stânca ta. La lăsarea serii casa de pe stâncă era strânsă și o barcă mică aluneca în umbra insulei. Soare și cer senin, curcubeu și dragoste era peste barcă. Mirosea a stâncă arsă de soare. (480)
Totul părea ca de obicei. Clienți la mese, bere, Cristina cu fund mișto care refuza mereu să îi dea numărul de telefon tocmai punea un ciolan cu varză pe masă în fața unui client cu țigara în gură. Doar că nimeni nu mișca. A clipit des. Toți erau perfect imobili, statui. S-a dus lângă Cristina, i-a mângâiat obrazul. I-a plimbat degetul peste buza de jos. Brusc și inexplicabil, a simțit o poftă nebună de viață. I-a ars Cristinei o palmă la fund, cu sete, a tras ciolanul și a început să înfulece. (499)
Când eram mic venea înainte să adorm și îmi șoptea. Dacă părinții tăi vor muri în noaptea asta, tu ce vei face? Nu știam să o recunosc pe atunci, adormeam speriat. A tot venit. Uneori rămânea cu mine un timp mai lung. Stăteam în pat sub plapumă, cât ea era cu mine. Îmi era frică, de tot. Apoi am simțit frica ei. Sperietoarea își dorea iubire. Era atât de singură. Îi era frică. Dorea așa de mult să se joace. Nu voia să îmi facă rău. Mai avem cinci minute din ședința de astăzi. Marți la aceeași oră? (502)
Să moară, să moară, scanda ritmic mulțimea. Agățat în cârlige, el îi privea cu milă. Dacă e nevoie ca eu să mor pentru ca voi să puteți trăi cu voi, atunci așa să fie. Luptase pentru ei întreaga viață. Păduri, mlaștini și munți. Așa trăise. Nu îi părea rău. Făcuse o alegere. Singura alegere corectă. Știa că ei nu aveau cum să înțeleagă asta. Încă. Nu își dorea să moară. Voia să îi apere în continuare. Nu putea să îi apere de ei. Pietre în zbor. Cioburi de lumină. Liniște. În sfârșit, liniște. (497)
Mami, la noapte o să murim? Ce puteam să spun unui copil? Că deșertul se trezise și ne voia morți? Că părinții noștri făcuseră o greșeală când aleseseră planeta asta ca bază? Mami, tata zicea că domul nostru e pleznit. O să se facă cioburi la noapte și o să murim ? L-am îmbrățișat strâns. O să fie bine. Nu credeam că o să fie bine. Viermii atacau în fiecare noapte. Se zdrobeau sinucigaș de dom și pasta verde fumegândă săpa crevase adânci în sticlă. Nisipul aștepta răbdător să ne macine oasele. (500)
Ea era fină, delicată ca o dantelă de porțelan. Îmi ținea capul pe pieptul ei și mă mângâia pe obraz. Ciudat gândul ce tocmai ce îmi venise în minte. Îmi era teamă că barba mea nerasă de cinci zile îi va răni degetele. Știam precis. Cinci zile trecuseră de când soția mă anunțase sec că a făcut greșeala vieții ei atunci când s-a căsătorit cu mine. Și apoi plecase. Lasă-mă, am inima cioburi acum, i-am zis. Suntem prieteni de atâția ani, a zis ea cu zâmbet mic. Și încă tu nu știi cât iubesc eu Kintsugi. (502)
SĂ VIE FOCUL. În fiecare dimineață cuvintele acestea erau scrise pe zid, fix la baza scării de incendiu. Litere precis desenate, de culoarea flăcării. Degeaba vopseau zidul din nou și din nou, inutil patrulau jandarmii, în fiecare dimineață textul era iar pe zid. Camerele de supraveghere surprindeau o umbră neclară, ca un fum, care venea pe scară, se mișca în fața zidului și dispărea iarăși pe scară în sus. Cine s-ar fi nimerit să fie pe acolo ar fi văzut doar litere portocalii cum capătă formă pe zid. (507)
Așa am cunoscut-o eu pe bunica voastră, pe o scară de incendiu. Era foc mare, ardea pălălaie. Ileana era ieșită pe geam. Avea păr de aur și scânteieri prin păr. M-am repezit cu scara, am urcat câte șapte trepte odată, am luat-o în brațe și am coborât cu ea. Pe vremea aia eram flăcău în putere, luam calu în spinare când mergeam la Cluj, că obosea, și-l mai duceam și eu. Bunica voastră se uita la mine ca la un cireș copt. Avea la cine să se uite, că flăcău frumos ca mine nu găseai în șapte sate. (498)
Credincioșii sunt niște naivi care se agață de iluzii. Ateii sunt OK pentru că se sprijină pe dovezi concrete. Asta scrie în caietul lui. Ăia cu tatuaje sunt înfricoșători. Rocker-ii sunt revoltați și rătăciți. Asta zice în notițele tale. Cei care cred în divinitate au găsit lumina și mântuirea. Necredincioșii sunt pierduți și fără suflet. Așa scrie în agenda ei. Vieți trăite cu manuscris clar în spate. Grijă mare să nu-ți uiți vreodată însemnările acasă. N-o să mai știi ce e rău și ce e bine. (500)
Fetița se trezise iar plângând. De vreun an visul venea tot mai des. O peșteră de piatră albă în deșert. Apă limpede în peșteră, răcoare. În mijlocul apei o stâncă rotunjită și o carte deschisă pe stâncă. Cumva, într-un mod lipsit de sens, cartea era mereu scăldată în raze de soare. Când fetița intra în peșteră se auzea foșnet de hârtie și apa prindea glas. Oh, cât te-am așteptat, Sihardi a mea. Fata era liniștită, nu îi era frică. Simțea doar dor pe care nu îl pricepea. Și se trezea plângând. (498)
În fiecare noapte praful era tot mai aproape. Furtuni de nisip cu vânturi nebune și viermi uriași zburând prin noapte. Terraformarea durase aproape o sută de ani. O pată verde în deșert. Cupole de sticlă ținuseră praful departe vreme de generații. Sticla rezistase fără probleme nisipului, dar nu și viermilor care apăruseră doar de câteva cicluri. Vântul îi izbea de geam și îi transforma într-o pastă verde fumegândă, corozivă. Apoi venea nisipul. Deșertul se trezise și făcea lumea să îi semene. (497)
Să nu aveți milă fiii mei, căci diavolul nu cunoaște odihnă în a se preface și a vă înșela. Păcatul a cotropit peste tot. Voi să curățați lumea prin lumină și foc. Vedeți copilul care plânge și se agață de mamă? Zdrobiți-i capul. Și veți afla putreziciunea păcatului care îi zace în creieri. Diavol înfricoșat este acolo. Smulgeți orice buruiană din holda Lui. Scoateți-l pe diavol din lume, oricum s-ar preface. Prin moarte și foc, aduceți puritatea. Faceți lumea să semene cu voi, Fii ai Luminii. (499)
Aruncai cu apă în sus să îmi faci curcubeu, mai știi, Leilani, iubito? Îmi spuneai că miros a stâncă arsă de soare. Ne-am făcut casă pe stâncă, iubito. Am fugit dintre ape și ai primit colier, Leilani, colier din piatră arsă de soare. Noi am murit, pentru ei. Și apoi am renăscut, tu pentru mine și eu pentru tine. Lowanna mângâia încet părul iubitei Leilani și îi șoptea la ureche. Era liniște și piatră. Era cer senin și soare. În zilele acelea curcubeu și dragoste era peste stânca arsă de soare. (499)
Mă uit la carnea care sfârâie pe grătar și mă gândesc la Vrăjitorul din Oz. Așa merge mintea mea azi. Fucked up. Omul de Tinichea a primit o inimă. Și a fost el. Sperietoarea primește o minte. Și devine ea. În Oz aș primi ce îmi lipsește ca să fiu eu. Extra avantaj, în Oz nu sunt oglinzi. Mă scoate din minți când trec pe lângă o oglindă și văd pe cineva care nu are legătură cu mine. Am ajuns să le ocolesc. Oglinda îmi arată un bărbat urât cu mustață care nu crește. Nu pe mine. Eu sunt frumoasă. (500)
Eu sunt proasta, că i-am dat voie să se ducă. A zis că se duce cu băieții la un grătar pe baltă. Și acum vine cu căcaturi d-astea. Cică nu l-am iubit niciodată. Zice că mi-a păsat doar să am soț și tată la copii. Că l-am obligat să joace un rol. Cât mă sacrific eu pentru familia asta. Eu fac tot. El stă cu mâna în cur. Pute pământul sub el. Numai tembelul ăla de Petre i-a băgat în cap prostiile astea. Cică Petre îl iubește așa cum este el. Zice că și-a găsit dragostea vieții. Vorbim noi diseară. (500)
Vine și ea la grătar. Așa e, Mia? Ai invitat-o și pe ea, așa e? Mia, eu nu mai pot așa. Trebuie să te hotărăști. O vrei pe ea sau pe mine ? Nu te înțeleg, serios. Ce îți poate oferi ea și eu nu ? Eu îți ofer o familie. Ne căsătorim. Avem copii. Ea ce îți poate da? O viață strâmbă și stearpă. Da. Vine și ea la grătar. Tu nu înțelegi că eu nu pot trăi fără ea ? Știai că sunt strâmbă din prima seară. Ți-am spus. O iubesc. Nu pot trăi fără ea. Nu pot trăi nici fără tine. Încearcă să înțelegi. Te rog. (501)
O să ne facem casă pe stâncă, iubito. O să plecăm dintre ape. Doar în mijlocul mării se puteau ține de mână. Lowanna și Leilani. Cele mai bune culegătoare de perle din tot arhipelagul. Mereu împreună în echipa de scufundare. Leilani crescuse frumoasă. E timpul să primești colier de la un băiat, Leilani, să ridicați o casă. Așa spuneau bătrânii satului. Băieții miros urât, a pește. Așa spunea Leilani. Trecu mâna prin părul ființei iubite și inspiră adânc. Lowanna mirosea a stâncă arsă de soare. (498)
Marea Apă să-ți salveze sufletul, căci ai păcătuit contra EI. Era Ziua Plutirii azi și toate bărcile erau lipite între ele. În mijloc, Marele Înțelept judeca cele ce au fost și cele ce va să vie. Știam că cele ce le făcusem mă împingeau spre mlaștină cu apă tulbure. Nimic nu fusese cu voia mea. Și sufletul meu își pierduse limpezimea. Sufletul meu era apă tulbure. Vocea Marelui Înțelept curgea fluid. Lasă-ți sufletul să fie ca valul și sufletul tău se va limpezi. Să nu pui vreodată stavilă Apei. (500)
Trăiam cu toții cu frica că la un moment dat pânzele nu se vor mai ridica atunci când Marele Înțelept va apăsa butonul. Iar printre noi nu se mai afla nimeni care să înțeleagă cum funcționează. Cu atât mai puțin să le repare. Pe lângă frică, cel mai tare mă deranja zăpușeala. De vină erau desigur pânzele. Toate pânzele protonice fuseseră ridicate în urmă cu câteva săptămâni. Ne înfășurau asteroidul că un giulgiu imens. Măcar noaptea spectacolul de lumini era magnific. Pictură de asteroizi pe pânză. (503)
Fraților, vântul ne aduce șoapte de dezastru. Mâine vom lupta pentru fiii și fiicele noastre. Fraților, suntem constructori. Suntem artiști. Suntem războinici atunci când trebuie să fim. Noaptea asta să fie noaptea acțiunii. Să fie noaptea dăruirii de sine. Toate pânzele sus fraților. În noaptea asta să ridicăm pânzele așa cum nu am mai făcut-o vreodată. Chelicere mii se ridicară agresiv în aer. Efluvii de feromoni și vibrații se răspândeau de pe creanga unde regele păianjen își ținea discursul. (501)
Îl strigau Pălărie. N-avusese niciodată nevastă. Nu găsise. Nici nu mai avea pe nimeni pe uscat. Căpitanu îi era rudă și i se făcuse milă de el. Avea o pălărie roșie, primită de căpătat, când l-a adus căpitanu. Degeaba îi oprea Gherase ale mai grase bucăți din ciorbă, trupul nu i se împlinea deloc. Și vorba îi era ca a muierilor, ascuțită și repezită. Gherase era bun cu el. Îi plăcea să meargă la el noaptea când era de cart. Îl lua pe genunchi și atunci simțea o căldură cum nu simțise vreodată. (500)
Ai vrea să mă lași să te țin în brațe? Era îndrăgostit de ea din clasa a cincea, de când fetița cu două codițe se mutase la ei în clasă. Era cel mai bun prieten al ei. Confident. Ajutor de nădejde. Umăr pe care plângea când oarece nemernic o făcea să sufere. Alesese special filmul. Romantic. Deosebit. Da, sigur că poți să mă ții în brațe. Ce norocoasă sunt că te cunosc, ești persoana cea mai importantă din viața mea, ce avem noi este atât de special, să nu stricăm asta vreodată. Sigur. Da. Să nu. (501)
L-am făcut om. Colonel, la casa lui. Venise acasă în vacantă și nu mai vrea să meargă la școală. Zicea că el rămâne în sat să meargă cu capra. L-am trimis înapoi la școala de ofițeri. Cu bățu l-am trimis. Uite acilea pe mâna lui, vezi că se simte o umflătură ? I-am rupt osul când l-am bătut atunci, da' s-a întors la școală. A terminat cu nota zece. Și acum îmi zice mulțumesc, mamă, că m-ai făcut om. Colonelul tăcea. Nevasta colonelului se uita încruntată la bărbatu-său. Restul zâmbeau încurcați. (500)
Praful și pulberea să se aleagă de tine boiarule. Țiganii rupeau viorile și el se uita aiurea în paharul gol. Era amețit și-l durea capul. Blestemu țigăncii nu-i ieșea din minte. Era martie și soarele pârjolea. Îl usca. Simțea praful țigăncii pe piele și în gâtlej. A dracu țigancă. Îi pusese pe argați s-o caute. Să-i dea un blid de mâncare și câteva parale. A dracu țigancă. Parcă intrase în pământ. Să termine o dată cu nunta și să meargă la Rădina. Cu doi groși Rădina ți-l dezleagă și pe dracu. (500)
Îmi este așa de dor să mai dansez în ploaie. Lasă mamă să plouă, să se umfle boabele, așa zicea bunica, acum mulți ani. Când plouă acum nu se mai umflă boabele. Nu mai sunt boabe. Acum e doar moarte. E ploaie care aduce moarte. Ploaie care topește carnea. Avem paznici de ploaie. Cu fluiere. Stăm aproape de peșteri, doar piatra ne mai este acum adăpost. Plouă cu fum, așa zicea bunica, acum mulți ani. Și acum plouă cu fum. Mereu plouă cu fum. Fum verde, care arde. Acum ploaia aduce moarte. (492)
Lăsați-mă să plec în ploaie. Chiar și cu mâna moartă tot era cel mai puternic. Trei dintre noi de-abia reușeam să îl ținem în adăpost. Dacă ar fi fost încă întreg probabil ar fi ieșit cu noi cu tot. De când ea nu mai era, crizele astea îi veneau tot mai des. Era liderul nostru, toți îi datoram viața, iar acum acidul îl fascina. Nu îl mai scăpam din ochi atunci când ploua. Rămăsese singur acum o săptămână și își ținuse mâna în ploaie. Se uita în gol în timp ce mâna îi fumega. Așa îl găsisem. (495)
Era dimineață. Toamna. Ploua mărunt. Mă trezise bunica să plecăm devreme, nu mai știu unde. Știu globul de gheață din stomac. Se întâmpla frecvent pe atunci să am un glob de gheață în stomac. Pisoiul era tot în șură pe paie. Hai lasă-l că îl mai ai pe ăsta, hai, a zis bunica și mi-a arătat mânerul umbrelei. Era modelat sub forma unui pisoi. Omulețul de gheață și-a luat cuminte bunica de mână. A mers unde trebuia să meargă. Când s-a întors, pisicul dispăruse. Globul de gheață nu a dispărut nici acum. (504)
Toată viață mea mă pregătisem pentru ceea ce urma să se întâmple în dimineața asta. Stăteam cufundat cu totul în apă, doar ochii mi se vedeau. Era rece apa, dar în momentul ăla eu nu simțeam nimic. Le urmăream cum se apropie de apă. Să nu mă grăbesc, nu am voie să ratez. Vreau să îmi iasă din prima. Acum. Țâșnesc. Am ratat. Cad înapoi. Asta e. Îmi aduc aminte de ce îmi spunea mama: ai o singură încercare să faci mușcătura. Dacă ai calculat bine, te răsucești în dansul morții și după aia mănânci. (500)
Băuse cam mult aseară. Își aducea aminte că ajunsese acasă spre dimineață, el și fata aia. Laura parcă. Se uită la ceas, era trecut bine de amiază. Laura plecase. Eh, asta e. Forfota străzii o să-i facă bine, voia să mănânce. Ciudat, strada era pustie. Ceasul arăta 14:39, mijlocul zilei. Era destul de sigur că nu fumase nimic aseară, prafuri nu mai lua de vreun an. Îl sună pe Emil. O dormi, că nu răspunde. Intră în barul din colț să ia o bere. Era gol. Mesele la locul lor, goale. Nimeni. Pustiu. (500)
Iar plângi ? Ce mai e ? Fața de masa era prea aspră și asta îl tulbura, dar cum să îi spună asta maică-sii ? Își băgă mana în buzunar, la pietricele. Pietricele erau frumoase. Și-ar fi dorit să le scoată pe masă ca să le vadă, dar știa că nu e voie. El era un copil special, așa îi spuseseră părinții lui. El iubea pietricelele. Le aduna de peste tot și își umplea mereu buzunarele. Le ducea acasă și le păstra, pe toate. Ar fi stat toată ziua pe podea înconjurat de pietricele. Doar atunci era bine. (500)
Înturnați-vă dară la ăl de v-a trimis și spuneți-i că n-ați găsit-o pe Anarha. Anarha nu mai e pe lumea asta. Vreți voi să mă puneți pe mine în fiare și să mă duceți la stăpânire ? Dacă ar fi după vrerea mea eu acuma m-aș da pe mâinile voastre. Aș săruta ștreangul călăului. Dar nu e după vrerea mea, și nu e după cum vrea stăpânirea voastră. Eu nu mai pot să-mi gust moartea. Soarta mea de-acuma nu mai e a mea. Mergeți dară și spuneți că n-ați găsit-o pe Anarha, căci Anarha nu mai e în lumea asta. (500)
Eu nu pot să o mai întorc de acum din drumul ei, așa grăia Anarha celor doi oameni care veniseră cale de trei zile de mers, și părul ei negru ca tăciunele i se unduia pe umere. Întinsă pe paie în căruță, Caterina horcăia. Singurul lor copil. O lovise trăsnetul pe islaz și de o săptămână trăgea să moară. Fă ca să trăiască, Anarha, atât mai zicea mama. Să-mi aduceți un cocoș negru, tânăr. Și să lăsați fata aici la noapte. Voi să mergeți în sat și să nu veniți îndărăt înainte de răsăritul soarelui. (500)
să vă fie frică de babă. Să mi-o aduceți în cătușe și-o fac eu să zică ce i-a făcut lu Ioniță. Cei trei jandari stăteau aliniați. Dom șăf, zice lumea că e vrăjitoare și că cine intră la ea în colibă nu mai iese. Bă, să lăsați prostiile și acuma să vă duceți. Și s-au dus, și nimeni n-a mai știut de ei. Au trimis jandari și de la județ, jandari călare, cu puști. S-au dus și ei s-o aducă pe Anarha legată cu cătușe. Lăstarii de iasomie din jurul micii colibe se îndesiseră bine de-acuma, pădure era. (499)
Nu înțeleg de ce nu vreți să vă jucați și cu mine. Mă joc cât de frumos pot, fac orice ca să fiu pe voia voastră. Și voi tot nu vreți. Și eu vă urăsc că nu vreți, și mă răzbun. Așa a fost viața mea când eram copil. În timp, am învățat să vă ghicesc dorințele chiar înainte ca voi să știți că le aveți și să vă fac pe plac și să vă leg în lanțuri ca să nu mă mai răniți. Acum voi vreți să vă jucați cu mine, dar eu v-am ciuntit și voi nu mai sunteți întregi. Și tot cerșesc penibil acceptarea voastră. (500)
Unii îl mai știau pe Ioniță, primarele care încercase să îi ia pământul. Îi dăduse bani să plece, dar bătrâna n-a vrut. Ani buni o târâse prin judecăți. Anarha nu venea la judecată. Îi zicea lumea când trecea să îi lase câte un colț de pâine. Anarha nu spunea nimic, dădea din cap și părul ei alb se unduia. Doar când Ioniță câștigase tot și lumea o căina pe Anarha, doar atunci Anarha i-a trimis vorbă primarelui și Ioniță a venit la ea în colibă. Și nimeni n-a mai știut de el. Un lăstar de iasomie creștea pe colț. (515)
Tufele de iasomie erau peste tot. Așa le știa toată lumea din mahala. Și toată lumea o știa pe Anarha, femeia care trăia în cocioaba mică din tufele de iasomie. Fusese frumoasă Anarha, și acum era încă frumoasă. Nu puteai să-i ghicești anii, lumea așa o știa, Anarha cu părul ei alb și câmpul ei de iasomie. Trecuseră ani, și blocuri de otel crescuseră peste tot în jur. Doar Anarha cea cu părul alb era tot acolo. Nu puteai să-i ghicești anii. Fusese frumoasă Anarha, și acum era încă frumoasă. (495)
Și tu, încotro? Păi nu stiu, merg și io așa. Bine, bine, văd că mergi, dar încotro? Habar n-am, merg și io așa, pe unde mă duce drumul. Tu, ai de ajuns undeva? Da, normal că am. Am plecat cu noaptea în cap, până diseară trebuie să ajung dincolo și să mă văz cu omu. Aha, bine. Păi dacă trebuie, trebuie, ce să-i faci. Ar fost mai bine să nu trebuie, că am fi putut să mergem amândoi, să mai schimbăm o vorbă, mai stăteam la umbră, ar fi fost mai frumos. Dar dacă trebuie, trebuie. Ce să-i faci. (494)
Comments
Post a Comment