[RO] Iasomie

........     

De cateva saptamani, in urma unui impuls primit de la Ana Maria Dobre-Nir, am devenit ceva mai activ cu postarile mele pe Ficţiuni Reale. "Iasomie" este o micro-schita care a rezultat din alipirea mai multor postari pe care le-am facut pe grup. 

Iasomie

Tufe de iasomie erau peste tot. Așa le știa toată lumea care trăia în mahala. Și toți o știau pe Anarha, femeia care trăia în cocioaba mică. Fusese frumoasă Anarha, și acum era încă frumoasă. Nimeni nu putea să zică câți ani avea Anarha, și nici când se aciuase pe la ei. Până și ăi mai bătrâni din sat, tot așa și-o aminteau, o femeie frumoasă cu părul alb colilie. Nu puteai să-i ghicești anii, lumea așa o știa, Anarha cu părul ei alb și câmpul ei plin cu iasomie. Femeia trăia singură în coliba ei de la marginea satului, departe de oameni. Iasomia împânzise locul, și când vreun om sau vreo femeie avea nevoie de Anarha să-l ajute cu vreo treabă, de multe ori o striga de la drum să iasă că îi era urât să-și facă loc printre tufe. Și femeia cu părul alb ca laptele ieșea la drum, iar iasomia părea că se dă la o parte să-i facă loc. Și venea des lumea la Anarha, că îi mersese vestea de mare doftoreasă. Aveai vaca bolnavă, veneai cu ea de funie, și Anarha zicea să o lași priponită de tufe peste noapte. Și ce făcea ea peste noapte, ce nu făcea, că a doua zi ți-o luai îndărăt sănătoasă. Nu primea bani ca plată. Ce să fac eu cu ăștia, zicea și se uita cu scârbă parcă la bucățile de metal. Primea un ciurel de mălai sau de făină, sau ouă, două cepe, ce avea omul de mâncare prin bătătură. Și dacă îi dădeai ceva și dacă nu aveai nimic să-i dai, pentru ea tot una era.

Nu avea alt pământ decât limba aia de la drum unde-și avea coliba, și unde creștea doar iasomie. Nu o vedea lumea ieșind la arat, la sapă sau la cosit. Trăia din pomana oamenilor. Îi mai ziceau oamenii: "nană hăi, de ce nu tai dumneata iasomia aista, că prea s-a-ntins rău, să pui și matale o ceapă, un usturoi, nește roșii, să ai peste vară." Când te auzea vorbind așa, odată căutătura femeii se schimba, se oțelea de ziceai că te străpunge cu ochii. Nu știai cum să pleci mai repede. Dacă te nimereai să fii prin prejurul iasomiilor și să vorbești așa, odată se stârnea un vânt și un șuier, de nu știai cum să pleci mai departe. Nu era lucru curat cu ele, da’ lumea se învățase cu Anarha așa și nu-i mai zicea, o lăsa în legea ei.

Pământul unde își avea Anarha coliba avea și el poveste. Ăi mai bătrâni și-l mai aduceau aminte pe Ioniță, primarele care încercase să ia pământul Anarhăi. Nu știe nimeni de ce îi căzuse cu tronc lu Ioniță fix limba aia de pământ unde își avea Anarha coliba. Îi dăduse bani ca să plece, i-a zis că-i dă loc de casă în vatra satului, și cu casă gata făcută, din cărămidă roșie, da’ femeia n-a vrut. Avea bani mulți Ioniță, și ani buni o târâse prin judecăți ca să îi ia pământul cu de-a sila. Anarha nu venea la judecată. Îi mai povestea lumea când trecea să îi lase câte un colț de pâine. Să mergi lele la stăpânire când te-o chema, că Ioniță îi are pe toți de partea lui. O să te scoață pă drum cu jandarii. Anarha nu spunea nimic, dădea din cap doar și părul ei alb colilie i se unduia pe umeri. Când Ioniță câștigase tot prin judecăți și lumea o căina pe Anarha, doar atunci Anarha i-a trimis vorbă primarului și Ioniță a venit la ea în colibă. Și nimeni n-a mai știut de el. Zicea lumea că ar fi venit, și-ar fi făcut loc prin pădurea de iasomie, și că înapoi la drum n-a mai ieșit. Dacă o întrebai pe Anarha ce-a pățit Ioniță, Anarha lăcrima în colțul ochiului și clătina din cap fără să zică nimic. Viceprimarele era om aprig, ăi mai bătrâni din sat și-l aduc bine aminte. Îi pusese pe jandarii din sat să i-o aducă pe Anarha pusă în fiare. S-au dus jandarii după Anarha, și nimeni n-a mai știut de ei. Ăi mai bătrâni din sat își aduc bine aminte, se auzea așa chiot și vaiet și șuier din câmpul de iasomie că femeile își făceau cruce pe la icoană și bărbații suduiau. Lăstarii de iasomie din jurul colibei se îndesiseră bine de-acuma, pădure era. Era om aprig viceprimarele. Chemase jandarii de la județ, jandari călări, cu puști, și îi trimisese să i-o aducă pe Anarha în fiare. Merseseră jandarii la Anarha de cum se crăpa de ziuă, s-o ia din așternut, și își tot încurau caii prin tufele de iasomie. Se tot indemna unul pe altul care să intre. Anarha a ieșit pe prispa casei, și plângea domol. Măi băieți, le-a zis, si plângea, înturnați-vă la ăl de v-a trimis și ziceti-i că Ioniță nu mai e pe lumea asta. Spuneți-i că nici Anarha nu mai e cu totul pe lumea asta. Înturnați-vă dară la ăl de v-a trimis și spuneți-i că n-ați găsit-o pe Anarha. Vreți voi să mă puneți pe mine în fiare și să mă duceți la stăpânire ? Dacă ar fi după vrerea mea eu acuma m-aș da pe mâinile voastre. Aș săruta ștreangul călăului. Dar nu e după vrerea mea, și nu e după cum vrea stăpânirea. Eu nu mai pot să-mi gust moartea. Soarta mea de-acuma nu mai e a mea. Mergeți dară și spuneți că n-ați găsit-o pe Anarha, căci Anarha nu mai e în lumea asta decât pe jumătate. Înturnați-vă, că n-o să mai fiți dacă mai stați și e păcat de voi. Te dai prinsă sau te împușc, țipa băiatul de pe cal, cu mustața abia mijită. Îi era frică de nebună si de vorbele ei fără noimă, strângea pușca în mână. Anarha, sprijinită de stâlpul prispei, plângea și părul alb ca laptele îi se unduia pe umeri. Puștile trăzniră foc. Anarha nu se mișcă. Sprijinită de stâlpul prispei, plângea încetișor, pentru ei. Tufele de iasomie se ridicau din nou spre cer, pădure, semețe și parfumate. Au trecut anii, și lumea a uitat de Ioniță. Si viceprimarele, oricat de aprig bărbat era el, s-a lăsat și el să uite. A uitat lumea, că Anarha îi ajuta pe toți. Scăpa copiii de friguri, făcea vaca sa se desumfle după ce scăpase în trifoi, ce avea omu nevoie.

O singură dată se întâmplase ca Anarha să zică că nu poate să ajute. Venise un om cu muierea lui cale de trei de zile de mers cu căruța, și în căruță pe paie era Caterina, singurul lor copil. O lovise trăsnetul pe islaz și de o săptămână trăgea să moară. Oamenilor, eu nu pot să o mai întorc de acuma din drumul ei, așa le-a zis Anarha și părul ei negru ca tăciunele i se unduia pe umere. Întinsă pe paie în căruță, Caterina trăgea să moară. Singurul lor copil. Fă ca să trăiască, Anarha, atât mai zicea mama. S-a uitat lung Anarha la ei, se uita la ei și plângea. Să-mi aduceți un cocoș negru, tânăr. Și să lăsați fata la noapte acilea la mine. Voi să mergeți în sat și să nu veniți îndărăt înainte de răsăritul soarelui.  Zicea bătrânii că în noaptea aia fusese furtună mare peste pădurea de iasomie unde își avea Anarha coliba. Stranie furtună, cu trăsnete care curgeau spre cer. D-abia spre dimineața se mai liniștiseră diavolii și stihiile. Când s-au înturnat părinții Caterinei, Anarha era pe prag și se uita la bețele de iasomie. Arse. Doar bețe arse mai erau din iasomia ieri înflorită. Părul femeii i se unduia pe umere, alb ca laptele. Pe prispă Caterina se juca cu nește cârpe, și cocoșul negru ciugulea ceva boabe primprejur.

Trecuseră anii. Anarha avea părul alb ca laptele. Nu puteai să-i ghicești anii. Fusese frumoasă Anarha, și acum era încă frumoasă.